Din trei în trei, câte trei...

Nu înteleg de unde a pornit fascinaţia pentru punctele de suspensie. În mod normal cele 3 puncte sunt folosite la sfârşitul unui text pentru a sugera că discursul scriitoricesc ar putea continua, sau la mijlocul textului pentru a înfăţişa caracterul fragmentar al acţiunii. Umberto Eco corelează folosirea excesivă a punctelor de suspensie cu frica de a depăşi graniţele limbajului. Astfel, italianul împarte scriitorii în 2 categorii: scriitorii profesionişti care folosesc un calcul riguros înainte de inserarea puncelor de suspensie, sugerand astfel că folosite oportun acestea revigorează textul. Al doilea tip sunt "scriitorii de duminică". Speriaţi că nu vor fi înţeleşi, aceştia folosesc punctele de suspensie pe post de "bilet de libera trecere". În caz de nevoie pot redirecţiona sensul textului pentru a-i atribui semnificaţii noi.
Unul din exemplele elocvente folosite de semiotician este următorul:“Italia e o republică întemeiata... pe muncă (eh!)", "Italia e, să zicem, o... republică întemeiată pe muncă", "Italia este o republică... întemeiată (???) pe muncă", "...Italia (dacă o fi) ar fi o republică întemeiată pe muncă", "Italia este o republică întemeiată pe puncte de suspensie"
Se disting clar numeroasele sensuri pe care le capătă afirmatia iniţială:" Italia e o naţiune întemeiată pe muncă"
Pornind de la argumentele de mai sus concluzia mea este următoarea: majoritatea blogerilor sunt scriitori, nu de duminica, ci de duminică dimineaţa, din timpul slujbei religioase, adica scriitura lor este de neînţeles, dar constituită ca literă de lege, iar scrisul pe mess e vecernia, când ai crezut că scapi, afli că mai trebuie să o citeşti/asculţi şi de la ora 18.