The clash of the Universes

Am mai multe grupuri de prieteni. Amici, prieteni, cunostinţe, cu care mă înţeleg bine. Toţi formează categorii sociale bine închegate, cu obiceiuri, toane, glume şi tonuri verbale proprii. Mai toate grupurile se întâlnesc foarte rar. Cred că din motive geografice. Facultate, Tipografilor, cenaclu, fostul liceu. Am învăţat să îmi modelez comportamentul în funcţie de fiecare grup, sa devin unul din ei. Să râd cu ei, să înjur cu ei, pe scurt să mă înţeleg cu fiecare în parte. Problema intervine în momentul în care, aceste grupuri se întâlnesc. Fiind foarte diferiţi, între ei se creează anumite tensiuni. Tu stai în mijloc şi rânjeşti, neputincios, la salvele de remarci ironice care se pasează, de obicei, cu răutate dintr-o parte în alta. Apoi zâmbetele împaciuitoare, false. Iar în final, rareori, scandalul. Aşa că de acum everyone, meet everyone!

Femeie nu te naşti, ci devii!

Este concluzia la care Simone de Beauvoir, feministă franceză, ajunge la sfârşitul lucrării asupra opresiunii politice şi sociale a femeii, denumită Al doilea sex. Autoarea analizează condiţiile istorice, antropologice şi psihologice de inferioritate care au constrâns evoluţia femeii. Simone de Beauvoir încearcă astfel să demonteze mitul naturii secundare a femeii în societatea patriarhală.
Cartea a apărut în 1949 şi este considerat a fi textul fondator al feminismului contemporan.
La Mulţi Ani tuturor Femeilor!

1 martie

Soarele s-a coborât într-o zi în chip de fată. Era atât de frumoasă încât un Zmeu a furat-o şi a ferecat-o în palatul său. Zile întregi pământul a fost cufundat într-o beznă groasă. Copacii s-au uscat, lacurile au îngheţat iar munţii s-au ascuns după perdele groase de nori şi ceaţă. Oamenii priveau înspăimântaţi spre cerul negru aşteptând sfârşitul. Fără Soare, Pământul se stingea încet, încet. Un Voinic, vâzând ce se întâmplă fără atingerea suavă a astrului ceresc a pornit pe urmele Zmeului. După zile întregi de căutări tânărul a ajuns la palatul Zmeului. S-a luptat pe viaţă si pe moarte cu acesta şi într-un final a reuşit să înfrângă balaurul. A eliberat Soarele iar viaţa a renăscut. Copacii au înflorit, lacurile s-au înmuiat, munţii s-au descărunţit. Soarta nu a fost însă atât de blândă cu tânărul războinic. Rănit grav sângele lui s-a amestecat cu zăpada. În locul în care moare au răsărit ghiocei, vestitori ai izbânzii primăverii şi căldurii. Sânge, curaj şi viaţă simbolizate prin culorile alb şi roşu. Credinţa în sărbătoarea mărţişorului a apărut în timpul imperiului Roman. Anul nou era sărbătorit în prima zi a lunii Martie. Marte, zeul războiului, simboliza şi fertilitatea naturii, alternarea vieţii şi morţii. Coloristica legendei lui Mărţişor coincide cu credinţa romană. Culoarea roşu este vâltoarea războiului iar albul simboliza pacea. Dualitate ciudată însă perfect valabilă în vremea Imperiului, perioadă marcată de zeci de războaie şi de violenţă devenită prin repetitivitate, parte a vieţii cotidiene.

Insula lui Ahile

Insula Şerpilor are un aport istoric important nu numai pentru cultura românească, ci şi pentru cea greacă. Scrierile elene denumesc acest pământ Insula Leuke, sau insula Makaron(a fericiţilor), iar romanii o numesc Insula Alba, şi este înfăţişată drept un loc paradisiac, edenul, tărâmul pe care se refugiau sufletele morţilor.
După ce Ahile este omorât de către Paris, zeiţa Thetis, mama eroului aheu, se roagă lui Poseidon pentru un loc aparte de îngropăciune. Astfel este ridicată de sub mare Insula Şerpilor, şi este construit un templu demn de rămăşiţele pământeşti ale războinicului mirmidon şi ale verişorului său, Patrocle. Textul Iliadei susţine geografic legenda zeiţei Thetis şi a lui Neptun plasând locul de ingropaciune al eroului grec tot în insula Serpilor. Ahile este omorât, oasele sale sunt amestecate cu cele ale lui Patrocle. Timp de mai multe zile sunt ţinute jocuri funerare în cinstea lor. După moarte, Ahile se casătoreşte cu Elena şi trăiesc în insula Leuke. Cele două legende sunt confirmate de descoperirile arheologice din secolul 19, aici fiind găsite dovezi ale existenţei unui templu din marmură albă, închinat lui Ahile.
Alt personaj care odihneşte pe Insula Serpilor este Ajax.
După moartea lu Ahile, se produce o dispută în jurul armurei acestuia. Ajax se înfruntă cu Ulise pentru platoşa făurită de Hefaistos. Disputa este judecată de troieni. Ulise câştigă iar Ajax înebuneşte şi se sinucide.

Iubire, bibelou de sticla sparta

Sf. Valentin, daca nu stiati, a fost un contabil, pentru ca iubirea presupune o gestiune intensa. Azi atatea saruturi, maine un cadou, joi alt sarut. Iubirea e doar un calcul matematic, al carui sume, daca nu esti un contabil bun, devine nul.

Din trei în trei, câte trei...

Nu înteleg de unde a pornit fascinaţia pentru punctele de suspensie. În mod normal cele 3 puncte sunt folosite la sfârşitul unui text pentru a sugera că discursul scriitoricesc ar putea continua, sau la mijlocul textului pentru a înfăţişa caracterul fragmentar al acţiunii. Umberto Eco corelează folosirea excesivă a punctelor de suspensie cu frica de a depăşi graniţele limbajului. Astfel, italianul împarte scriitorii în 2 categorii: scriitorii profesionişti care folosesc un calcul riguros înainte de inserarea puncelor de suspensie, sugerand astfel că folosite oportun acestea revigorează textul. Al doilea tip sunt "scriitorii de duminică". Speriaţi că nu vor fi înţeleşi, aceştia folosesc punctele de suspensie pe post de "bilet de libera trecere". În caz de nevoie pot redirecţiona sensul textului pentru a-i atribui semnificaţii noi.
Unul din exemplele elocvente folosite de semiotician este următorul:“Italia e o republică întemeiata... pe muncă (eh!)", "Italia e, să zicem, o... republică întemeiată pe muncă", "Italia este o republică... întemeiată (???) pe muncă", "...Italia (dacă o fi) ar fi o republică întemeiată pe muncă", "Italia este o republică întemeiată pe puncte de suspensie"
Se disting clar numeroasele sensuri pe care le capătă afirmatia iniţială:" Italia e o naţiune întemeiată pe muncă"
Pornind de la argumentele de mai sus concluzia mea este următoarea: majoritatea blogerilor sunt scriitori, nu de duminica, ci de duminică dimineaţa, din timpul slujbei religioase, adica scriitura lor este de neînţeles, dar constituită ca literă de lege, iar scrisul pe mess e vecernia, când ai crezut că scapi, afli că mai trebuie să o citeşti/asculţi şi de la ora 18.

Call de talie măgărească

Acum ceva timp am auzit o întâmplare drăguţă. Un om sună la serviciul de telefonie mobilă la care era abonat. "Dom'ne, îmi apare un cal pe ecran, mereu dom'ne, şi a început să mă enerveze!" Stau ăştia, se gândesc, se uită la toate tipurile de telefoane, ca într-un final să se dovedească de fapt, că tipului îi apărea calul când vroia să dea un telefon - adică îi apărea...CALL.
Cu apeluri de genul acesta e o măgărie sa crezi că cineva se va obosi să asculte ce vorbeşte românul de rând.